Tu, orbule, nu vezi ca ma doare ?
Ca tot ce-arunci in mine, moare?
Eu vad ce simt si simt ce-mi spui
Mai bine ai zgaria cu-n cui
Pe patul zapacit de timp
O lacrima, un sentiment, un chip
Si poate atunci ai sa imi canti
Povestile celor infranti
De cei ca tine, orbule!
Cat m-a durut pe mine, stii?
Ca ochii-s seci si doar tu mai detii
O farama din ce mai putea sa fie
Un fulg ce putea inca sa adie,
Dar tu n-ai vrut orbule, nu ai vrut!

Eu

Eu te aduc din ape tulburi pe uscat
Eu te trimit din limpede spre innorat
Eu te amestec naiv cu prezentul
Eu sterg putin cate putin trecutul
Eu scriu cu lacrimile sub cerneala
Eu nu stiu sa mai ies din amorteala
Eu spal apusurile reci din vise
Eu respir doar pamant din cele promise
Eu zambesc ziua si ma indoi spre trist
Eu ti-am privit durerea, si inca mai asist.

..

Mie niciodata nu mi-au placut oamenii.Mi-e frica de oameni si de ce pot face ei ca sa-mi raneasca interiorul.Mereu mi-au adus umbre peste cararea pasilor mei si au calcat in picioare fiecare inceput in care eu incepeam sa las fericirea sa-mi atinga papilele gustative.Cand vad un manunchi de suflete framantate ca se indreapta spre mine, ma pierd, ma simt inchisa intr-un triunghi si inghesuita intr-un unghi slab in grade.Pana acum am vorbit eu cu mine dar ce voi scrie de acum va fi o gura de conversatie intre mine si monitor.Lumina se varsa peste degetele mele destul de amortite de frig si de sangele care circula greu, in melodiile frumos desenate ale lui Nasta.Sa ne clatim putin ochii cu realitatea si sa vedem cum stau lucrurile de fapt.Uite o zi din luna asta.O zi banala .Obisnuiesc sa ma las imbracata de somn in apropierea orei 3 A.M, iar de aici si pana la 9:30 pana cand suna alarma dorm.Mai si visez sa stii.Cand aud alarma parca aud tipatul unei furculite scrijelita pe o farfurie.Scot telefonul de sub perna, opresc alarma si adorm cu el in mana si cu gandul la ce ore am in ziua respectiva.La 11:30 ma trezesc din proprie initiativa, merg sa mananc scriu daca am vreo tema, ma imbrac si desigur ca nu uit sa-mi petrec cateva minute cu laptopul.Deobicei la 14:00 ar trebui sa fiu la scoala dar mereu intarzii pentru ca am cate ceva de facut in ultimul moment.Pe la 13:50 ies pe usa, iar in drumul meu..atatia oameni.Deja simt cum mi se face greata si mi-e frica.Poate suna ciudat dar mie mi se intampla zilnic asta.La scoala acelasi cuprins murdar, aceleasi animale stau adunate in grupuri si te privesc ca pe o posibila victima a abuzurilor verbale.De la 14:00 si pana la 19:25 stau inchisa in spital.Dupa ultimul ton al soneriei ies din sanatoriu cu gandul de a ajunge acasa.Afara aceiasi sacali flamanzi trag cu sete din acele foite ce invelesc tutunul.Pe drum frig, si iar oameni.Acasa o iau de la capat.Mananc si imi las ochii sa oboseasca privind acelasi ecran.Asta se intampla zilnic, mai putin zilele in care stau de dimineata pana a doua zi dimineata pe scaun si cu tastele sub degetele mele.Plictisitor de monoton.

.

Inca simt perna tremurand zgomotos din cauza vibratiilor ritmate ale telefonului.Simteam secundele cum trec grabite cu mainile la spate prin gandurile mele, si realizam ca mai am o ora in care eu mai puteam bate cuiele inapoi reparand ceea ce am stricat.Nu stiu decat ca regret tot ce i-am spus, si ca l-am ranit atat de tare cu acele cuvinte spuse intr-un moment negandit.Mi-am luat blugii pe mine, un hanorac, papucii si geaca.M-am rugat inainte sa plec si de cum am iesit afara am simtit aerul rece cum imi invelea narile.Am chemat un taxi, iar soferului i se reflectau in ochi gandurile si oboseala.In cele 20 de minute din masina mi-am simtit viata toata, cum a trecut pana in acel moment fara ca eu sa realizez sau sa fiu atinsa de vreo clipa. L-am vazut cu o valiza obosita, tinuta de mana lui dreapta intr-un aer greoi cand a dat sa urce in tren.M- am apropiat de el dar ochii mei nu si-au putut tine in frau lacrimile si le-a dat drumul peste obrajii mei imbujorati.M-a privit cu dispret pentru cateva secunde si a pus piciorul pe prima treapta a scarii ce urca spre vagonul 8.Nu am sa uit niciodata acest numar.L-am prins de cealalta mana si l-am tras inapoi catre mine, iar pentru un minut timpul s-a oprit din pasit doar pentru noi doi.Avea buzele strapunse de caldura, iar pielea era la fel de primitoare cum o stiam.Il simteam cum tremura in timp ce degetele noastre s-au impreunat cu aerul rece.L-am implorat sa ramana spunandu-i ca eu fara el nu pot respira pentru ca ma doare, fara el lumina se ascunde in intuneric iar zambetul meu va fi sters de ploile ce vor urma sa cada peste drumul meu. M-a mai privit o data in ochi dar am simtit acea privire ca pe o sageata ce mi-a strivit irisul.M-a sarutat pe frunte si s-a urcat in acel vagon.Eu am ramas cu chipul impietrit si inca ii caut mirosul pielii dimineata cand ma trezesc.Nu am mai auzit nimic de el,dar inca imi hranesc mintea cu speranta ca el se va intoarce candva.

M-am saturat sa vomit zilnic particule din suflet ..pe blestematele astea de taste.

Indolenta

Priveste-ti perechea de vise,
Ramase scrise
Pe tavanul ce creste,
Din negru in lumina
Pupila se mareste,
Buzele sunt lenese
Iar fara un sarut, visele se rup,
Iar perna,somnul ti-l cerseste.
Nu-ti lasa pasii abandonati
Pe podeaua umbrita,
De alti poeti uitati de nori
Imbraca-i cu mirosul lunii
Da-le cerul sa-l atinga.
Firimituri din vorbele lui
Stau agatate intr-un cui
Iar eu ma imbin cu nepasarea
Chiar daca durerea se imprastie
Putin cate putin.

Apatie

Am inghesuit toamna intr-un borcan
Si am asteptat sa vii,
Am tarat iarna spre soare
Tu te-ai prins in ale ei betii.

De ce mi-ai respirat si timpul
Strainule,cu ochii hoinari,
Mi-ai luat si ultimul apus
Si l-ai vandut tristilor colectionari?

Mi-ai pus noaptea in buze,paznic
Ai spus si vantului sa-mi sufle mirosul
Iar soaptelor sa-mi zambeasca ironic,
Parfumul norilor sa-mi strapunga surasul.